"A ține spațiul e un termen de marketing."

Eram în mijlocul unei conversații despre ce înseamnă, concret, să ții spațiul. O persoană din jur a simțit nevoia să intervină cu această afirmație, sigură pe ea, parcă vrând să închidă subiectul înainte să înceapă. Și înțeleg de ce. Termenul circulă mult, apare în aproape orice descriere de curs sau sesiune, e folosit uneori fără nicio substanță în spate. Devine gol tocmai pentru că e folosit de toți. Dar acest gol nu stă în termen, ci în distanța dintre cuvânt și ce ar trebui să descrie.

Oricine poate deveni facilitator. Asta e problema și soluția, în același timp.

Nu există un organism care să reglementeze titlul. Nu există un examen care să verifice dacă ești pregătit să ghidezi pe cineva printr-un proces de profunzime. Te formezi, sau nu te formezi, îți pui denumirea și începi să lucrezi cu oameni. E simplu. Prea simplu.

Ceea ce nu e simplu e ce vine la pachet cu această responsabilitate: munca pe care o faci cu tine însuți. Nu cu clienții, tehnicile, și nici cu metodologiile. Cu tine. Un om echilibrat poate să ofere echilibru, pentru că el însuși a stat în propriile lui locuri dificile, le-a privit, le-a traversat și nu le mai gestionează prin ceilalți. Un facilitator care nu a făcut această muncă va judeca, chiar dacă nu o face conștient. Va eticheta ce apare în: asta e rău, asta e bine, asta e prea mult, asta e exagerat.

Un spațiu cu adevărat sigur e un spațiu necondiționat. Mare atenție totuși: sigur nu înseamnă confortabil, sau fără intensitate. Înseamnă că orice simți acolo are dreptul să existe. Că nu ești judecat pentru că plângi, că nu ești oprit pentru că atingi un subiect dureros, că nu ești redirecționat pentru că intensitatea ta îl deranjează pe cel din față. Când un facilitator nu a ajuns la acea libertate interioară față de propriile lui emoții și reacții, nu o poate oferi nici celuilalt. Spațiul devine, fără intenție, un loc condiționat de cât poate el tolera.

Și atunci termenul chiar devine de marketing.

Rădăcini vechi într-o nevoie umană universală

Ideea de spațiu sacru este una dintre cele mai vechi înțelegeri umane despre vindecare. În Grecia antică exista noțiunea de temenos, un cuvânt care desemna teritoriul marcat în jurul unui templu sau altar, un loc delimitat și protejat unde oamenii intrau cu altă atitudine, cu altă conștiință. Era ca un prag metaforic. Granițele teménosului semnalau că înăuntru se petrece ceva diferit: timpul curgea diferit, iar omul stătea față în față cu misterul.

Dacă grecii sacralizau locul fizic, misticii creștini timpurii au mutat ideea dinspre exterior spre interior, dinspre locul fizic spre spațiul lăuntric, înăuntrul omului. Evagrius Ponticus, în secolul al IV-lea, vorbea despre hesychia, o tăcere interioară cultivată cu grijă, și îndemnul lui a rămas simplu și absolut: "Fă-ți chilia înăuntrul tău și rămâi acolo." Ulterior, Tereza de Ávila a vizualizat sufletul ca pe un castel interior, un lăcaș sacru al prezenței divine. Nu e întâmplător că ambele tradiții vorbesc despre un interior protejat, delimitabil, inviolabil. Intuiau că orice transformare profundă are nevoie de un container.

Carl Jung a articulat o idee similară prin imaginea vasului alchimic: procesul terapeutic poate fi asemănat unui container alchimic în care gândurile și emoțiile atât ale pacientului, cât și ale analistului trebuie să fie ținute în siguranță. Deși putem să ne gândim la ce spune ca la o metaforă decorativă, de fapt este o descriere funcțională a ceea ce se întâmplă când doi oameni intră împreună într-un proces de profunzime. Părți din ambii se află în joc.

Donald Winnicott a mers mai în profunzime și a construit o teorie întreagă a "holding environment", a mediului care susține. Prin asta, el se referea la mediul de susținere pe care terapeutul îl creează pentru client, similar îngrijirii atente pe care o mamă o oferă copilului, din care rezultă o stare de încredere și siguranță. Ideea lui centrală era că fără un astfel de mediu, un om nu poate accesa ceea ce este autentic în el. Dacă spațiul nu susține, sinele adevărat se retrage.

Wilfred Bion a adăugat conceptul de "containment", cu o distincție fină față de holding: nu e suficient să ții ceva. Trebuie să poți procesa ceea ce primești, să-l transformi și să-l returnezi celuilalt într-o formă pe care acesta să o poată asimila. Ca mama care preia anxietatea sugarului, o metabolizează și îi transmite că lumea e gestionabilă.

Ce înseamnă, concret, a ține spațiul

A ține spațiul înseamnă să fii prezent fizic, mental și emoțional pentru cineva. Înseamnă să-ți pui propriile nevoi deoparte pentru a permite celuilalt să simtă ceea ce simte. Dar definiția asta, deși corectă, este incompletă. A ține spațiul nu e o tehnică pe care o aplici. Este o stare pe care o cultivi în timp, care presupune să poți fi martor la durerea, confuzia sau intensitatea emoțională a celuilalt fără să te destabilizezi, să intervii prematur, să oferi soluții, să schimbi subiectul sau să-ți gestionezi propria anxietate pe seama procesului lui.

Procesul de holding nu e ceva ce faci cuiva. Este un proces de martor activ, construit din relație. Asta înseamnă că nu poți ține spațiul cu un instrument. Nu există un protocol suficient de bun care să substituie capacitatea internă a facilitatorului de a rămâne prezent și neperturbat în fața intensității celuilalt.

Există o distincție importantă între a fi prezent și a fi disponibil emoțional. Poți fi în aceeași cameră cu cineva și să nu fii deloc acolo. Poți cunoaște toate tehnicile și să nu poți ține nimic.

Și există și reversul. Sunt oameni lângă care stai câteva minute, poate fără să schimbați mai mult de câteva cuvinte, și pleci altfel. Ceva s-a deschis în tine fără să fi putut explica exact când sau cum. Nu a fost nevoie de o tehnică, de vreo întrebare, sau de o intervenție. A fost suficientă prezența lor. Îi simți luminoși, pentru că sunt întregi în ei înșiși, și acea integritate se transmite fără efort. Pleci mai bine, mai ușor, mai clar. Acesta este efectul cel mai pur al unui spațiu cu adevărat ținut: celălalt primește ceva real fără ca tu să fi dat nimic forțat.

De ce contează

E foarte ușor să simți când spațiul este cu adevărat ținut. Omul din fața ta poate accesa straturi din el însuși pe care nu le-ar putea atinge singur. Nu pentru că faci tu ceva anume, ci pentru că prezența ta stabilă îi dă permisiunea să se destabilizeze temporar, fără pericolul de a se pierde. Facilitatorul tolerează tăcerea și furtunile emoționale, ținând spațiul pentru durere, furie și confuzie fără să le oprească.

În tradițiile spirituale antice, persoana care ținea ritualul era pregătită ani de zile tocmai pentru această capacitate, pentru că trecea ea însăși prin experiențe de intensitate similară, sub supervizare, înainte să fie considerată aptă să ghideze pe altcineva. Orice lucru care permite accesul la straturi subconștiente poate readuce la suprafață traume nerezolvate în moduri prea rapide și prea intense, iar repercusiunile pot fi retraumatizante și foarte dăunătoare.

Când intenția bună nu e îndeajuns

Există o credință în comunitatea holistică că dacă intenția e curată, spațiul e sigur. Nu e adevărat. Intenția e necesară, dar nu suficientă. Intenția facilitatorului poate fi mereu bună, dar impactul asupra ta poate să nu fie.

Un facilitator care nu a reușit să-și construiască propria capacitate de a ține spațiul va face, inevitabil, ceva cu emoțiile celuilalt: va interveni prematur pentru a le opri, se va retrage emoțional în cel mai critic moment, va proiecta propria anxietate în spațiu sau va orienta procesul în funcție de cât poate el gestiona, nu în funcție de nevoile participantului. A încuraja eliberarea emoțională fără ancorare poate lăsa pe cineva în stare de instabilitate. Mai mult decât atât, un facilitator care nu poate ține spațiu poate, fără să intenționeze, transfera propria anxietate direct în experiența participantului. Acesta devine brusc responsabil de liniștea facilitatorului, deși a venit să fie el însuși susținut.

Și asta nu e o posibilitate teoretică. Se întâmplă des. L-am văzut și trăit.

Două experiențe care mi-au rămas în minte

De-a lungul ultimilor ani am participat la numeroase workshopuri, cursuri de grup și ședințe individuale. La început căutam ceva anume, dar la un moment dat am încetat să caut și am început să merg din curiozitate, urmărind ce îmi aducea bucurie sau o senzație de deschidere. Eram deja certificată ca hipnoterapeut de câțiva ani când am ajuns să fiu pacient. Și tocmai pentru că știam ce se poate întâmpla înăuntrul unei regresii, am știut și ce a mers prost.

Prima experiență a fost într-o ședință individuală ghidată de altcineva. De când am început certificarea în hipnoterapie, am făcut des ședințe ghidate de cât mai multe persoane diferite, ca să pot să înțeleg ceea ce vor accesa în timpul ședințelor viitori mei clienți. Accesasem o experiență în care simțeam frustrări din viața actuală. Era intens. Eram acolo, complet, cu toată greutatea scenelor și emoțiile pe care le gestionam în timp ce le descriam. Și atunci, în mijlocul acelui proces, terapeuta s-a speriat, ceea ce eu îi spuneam a depășit ce putea ea conține. In timp ce mă aflam în mijlocul regresiei, am fost nevoită să ies din propria mea experiență ca să am grijă de liniștea ei.

A doua experiență a fost în cadrul unei ședințe de grup dintr-o tehnică relativ recentă. In cele câteva ore care promiteau un cadru sigur, deschidere către o nouă cunoaștere a sinelui, deci un cadru în care sa îți permiți sa fii vulnerabil, am simțit nevoia facilitatorului, care era să vândă o tehnică, nu o experiență. Am plecat de acolo știind, cu toată certitudinea, că experiența nu fusese construită în siguranță pentru cei prezenți. Nu pentru că cineva a greșit intenționat, ci pentru că spațiul nu a fost ținut.

Ambele situații au avut ceva în comun: persoana care conducea nu a putut rămâne stabilă în fața a ceea ce apăruse în cameră. Și acea instabilitate a devenit parte din experiența mea, fără acordul meu conștient.

Ce face diferența, în practică

Un facilitator care poate ține spațiu nu este cel care nu simte nimic. Dimpotrivă, este cel care simte, care percepe ce se petrece în câmp, și care rămâne înrădăcinat suficient de mult ca să nu fie copleșit de ceea ce simte. Procesul de holding depășește tehnica și devine un mod de a fi cu celălalt.

Capacitatea asta se construiește prin propriul lucru personal, prin terapie proprie, prin supervizare, prin expunere graduală la intensitate sub îndrumare competentă. Nu poate să fie citită, nici imitată, și mai ales, nu poate să fie grăbită.

Întrebarea nu este dacă un facilitator are suficiente tehnici. Întrebarea este dacă are suficientă profunzime ca să stea cu tine în locurile în care duci oamenii.

Înainte de orice altceva, aceasta este responsabilitatea etică fundamentală: să cunoști cu onestitate granița dintre ce poți ține și ce nu poți ține. Limita nu e o rușine! Oamenii care vin la tine se deschid pe baza unui act de încredere. Și acel act merită un container pe măsura lui.